Uneori sunt atat de optimista, incat ma sperii...

Simt cum imi hranesc sperantele degeaba. In legatura cu tot, in orice domeniu, nu doar in legatura cu asta. Simt ca  ceva gandesc, si altceva simt. Gandesc ca acel ceva  nu o sa se intample, dar sper sa nu fie asa. Ma gandesc ca nu am nici o sansa sa scap de Scorty la anu' , da' sunt din cale-afara de optimista si sper sa plece.
Imi hranesc optimismul visand cu ochii deschisi. Si m-am saturat sa fac asta. Nu mai vreau sa ma joc de-a optimista si sa sper la lucruri care nu se vor intampla vreodata. Nu mai vreau sa visez cu ochii deschisi si sa sper ca o sa imi dispara nodul din gat. Vreau sa fiu realista, vreau sa imi dau seama daca ceva o sa se intample sau nu. Cu toate ca inca sunt un copil, vreau sa nu mai visez. Dar visul este o parte esentiala a copilariei. Nu. Nu vreau asta. Nici eu nu stiu ce vreau. Serios... Imi hranesc sperantele aiurea, dar nici eu nu stiu de ce vreau acel ceva. Dar oricum, ceva stiu sigur. Nu mai vreau sa mi se puna un nod in gat si sa imi dea lacrimile la fiecare melodie lacrimogena care o aud.
In capul meu e o invalmaseala totala. Au trecut pe acolo furtuni, tsunamiuri, uragane, cutremure si tot ce e posibil. Si asa, toti neuronii mei [ aia 3-4 sau cati or mai fi ramas] sunt impartiti prin toata capatana mea. Si din cauza asta nu stiu ce vreau si ce nu vreau, nu stiu la ce sa visez si la ce sa nu visez, nu stiu nimic...

...vreau ca visul asta sa se termine...


Lumea mea - se face praf